Oct 9, 2009 11:08 PM
Exuvii este o carte despre copilărie. Este un roman autobiografic absolut genial despre o simonă fără vârstă.
Concret, cartea are 17 capitole plus Prolog, plus Epilog: monstrator/monstrifer. Capitolele au nume precum Regnum puerile, Cuiburi de hârtie, Cartea de bucate, Văgăunile, Somnul de după-amiazaă Despre boală, Despre singuratate, Gaura cheii, Bursuc cu pampon, Despre dragoste. Există sş subcapitole, de exemplu capitolul Simţuri conţine obsolescenţa, chewing-gum al privirii, carapace de broască ţestoasă, sau muzica sferelor, vocea fără vârstă, saupurcelocăţei, catifea, doamna cu blană, evident cu î din i, pentru că Polirom, nu ştiu de ce, mai foloseşte uneori, încă, acest î în locul celuilalt.
Aşa cum scrie şi Zvetlana Cârstean pe coperta patru a cărţii , dicţionarul de neologisme ne spune că exuvie este înveslişul rezultat prin năpârlirea şi ieşirea insectelor adulte din pupe. Cartea Simonei Popescu nu este altceva decât o colecţie de exuvii personale pe care autoarea “le adună vrând parcă să se convingă pe sine că vîrstele se schimbă fără să dispară definitiv din fiinţa noastră”. Scriitoarea povesteşte despre experienţe şi sentimente care în general sunt lăsate la voia întâmplării, trecute cu vederea, care ne influenţează și pe baza cărora se formează persoana adultă de mai târziu.
Este un fel de încercare de recuperare a copilăriei, prin lucrurile mărunte de altădată: celebrul oracol, caiete, desene, frunze colecţionate. Dulapul şi podul casei par a fi depozitele amintirilor. Autoarea este realistă, deşi pare nostalgică, conștientă că timpul nu poate fi oprit. Gândul că va arăta altfel la 30, 40, 50 de ani o înspăimântă. Salvarea rămân micile obiecte care-i amintesc de univers din trecut. Personajul se maturizează treptat, dar nu se desparte de niciuna din acele exuvii, încercând să le recompună deoarece toate fac parte din personalitatea ei. Este prezentul care ţine în el toate Simonele din trecut. Foloseşte comparaţia cu o matrioskă, dar e mai mult de-atât. Dacă scoți păpuşile ruseşti care stau separate una într-alta, obţii mai multe păpuşi independente. Cu Simonele din Exuvii nu se întâmplă la fel, ele se întrepătrund, prin ele timpul curge în orice direcţie, cele mari le ţin în ele pe cele mici, dar şi invers. M-a fascinat acest cronocentrism prezent, dar şi fluctuant şi bidirecţionat, dacă pot spune aşa, în acelaşi timp.
Simona Popescu se citeşte lent, este un text plin de surprize plăcute, o carte pe care o poţi deschide aproape la orice pagină şi pe care o poți citi începând de oriunde, chiar de la coadă la cap dacă vrei, importantă nefiind atât cronologia, ci mai degraba sentimentul pe care ţi-l trezeşte momentul lecturării.
Deşi mi s-a spus că nu este frumos să scrii pe cărţi, cu creionul în mână subliniez pasaj dupa pasaj, mă regăsesc în fiecare propoziţie şi nu îmi vine să cred că am norocul să simt atâta bucurie, pentru că sunt atâtea cărţi care ne-ar produce mare plăcere citindu-le, dar care poate nu ne cad în mână.
O sa mă limitez, deşi dificil de făcut acest lucru, la două pasaje care mi-au plăcut mult.
Sunt punctul de intersecţie în care stările trecute, aparţinând unor corpuri ce nu mai există, întâlnesc cuvintele, limbajul cuiva care se-nvârte în jurul maturităţii, deloc convins, deloc decis.Sunt un fost copil, un ex-adolescent nenorocit, mi-e groază de responsabilităţi, încerc să găsesc o soluţie pentru ca totuşi să existe, cumva, o continuitate, o împăcare, poate.
Toate simonele astea există într-un fel, sub altă formă poate, naiba ştie, le simt, îmi împrumută senzaţiile lor, mi-au lăsat o uriaşă moştenire şi o grămadă de datorii în acelaşi timp. Cum să se înţeleagă, mă întreb, fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momâia de la 6 sau cu fetţta ambiţioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15 cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urâta de la 10 cu frumuşica de la 13, visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, îndrăzneaţa cu timida, revoltata cu fricoasa, isteaţa nesuferită cu încrâncenata şi confuza pe care acum le preţuiesc mai mult, alintata cu severa aia tăioasă, şi tot asa. Mezaliante, compromisuri, negocieri…
Dar cu mine e altfel, e cu totul altfel. N-am ce să unific. Nu sunt doar doi. Ele-eu-multele se uită unele la altele, se văd unele pe altele, se aud unele pe altele, se gândesc unele la altele şi nu se cunosc, nu se cunosc.
Şi al doilea: Schimb perechi de ochelari de soare. Când lumea devine galbenă, e trist. Când o faci să fie albastră, te-apucă somnul. Dacă e roşie, vezi alte lucruri, ca şi cum te-ai afla într-un compot de vişine. Mie îmi place compotul de vişine.
Exuvii este genul meu de carte, autoarea este o femeie-copil pură, fără ifose literare. Tot pe coperta patru a cărţii, Emil Brumaru lasă de înțeles că este şi genul lui. „O sinceritate dezarmantă, dezarmată, savuros-periculoasă dacă nu eşti tu însuţi antrenat în scufundări la adâncimi perfid-voluptuoase. Citesc o carte despre mine! Nu-s original.”
Dacă nu sunteţi convinşi care este genul meu, sau al lui, citiţi-o să vedeţi dacă se pliază şi pe voi. Astfel puteţi afla multe lucruri personale, poate şi despre voi, şi de asemenea, despre cum autoarea împarte oamenii în oameni-gândaci, oameni de lemn, oameni de sticlă, oameni de piatră…
Nu e prea strălucit ce am scris, recunosc, dar mi-a plăcut al naibii de tare. Şi am ataşat şi coperta, ca să vedeţi că e picată-n cap :D
Nu am rabdare sa recitesc acum aceste pagini, oricum, in acest moment nu cred ca ma mai reprezinta in intregime. Cu aceasta ocazie o sa va dati seama daca aberez mai cu stil acum sau atunci :)
