Prietenii mei

Nu-mi mai plac prietenii mei. Da, spun un lucru urat. Nu stiu exact de ce... poate ca mi-au crescut mie pretentiile odata cu varsta, poate sunt o pretentioasa (bine, si asta este adevarat, dar la acest capitol nu cred ca m-am schimbat prea mult), poate ca ei nu mai sunt asa de incredere cum erau odata, nu stiu de ce...

Mi-e dor de acele perioade indepartate cand stateam cu el/ea/ei (excludem grupulete de fete...niciodata nu cred ca am avut mai mult de 2 la acelasi nivel de prietenie) pana tarziu in noapte, mancand aberatii de chipsuri si band cola, barfind si susotind la gura sobei ca sa nu se simta mirosul de tutun in camera, sau prinzandu-ne lumina diminetii povestind cele 1000 de lucruri ramase nepovestite in cele 15 ore state zilnic impreuna, 7 zile din 7.

Sau mi-e dor de acele perioade cand minteai pe mama, tata, sora, prietena, invatatoarea si pe cine mai era nevoie pentru el/ea pentru ca avea nevoie. O nevoie mai serioasa sau mai putin serioasa, dar clar nevoie de acoperire sau de companie. Cand cuvantul spus era cuvant dat si nu ti-l incalcai in ruptul capului. Cand puteai conspira cu ea si impartasi secrete despre acel baiat simpatic pe care il urmareai de o saptamana din priviri, cand te puteai baza pe iesirea in oras ca turbai si te urcai pe pereti daca ramaneai singura in casa, atunci cand o sunai si vorbeati ore intregi la telefon, plangandu-ti starea in care se afla sufletul si orgoliul tau ranit de cine stie ce persoana terta.

Mi-e dor de acele perioade cand mergeam la Carturesti impreuna si beam ceai, sau mergeam la teatru, apoi la cafea si ne simteam speciale.

Vreau acea prietenie in fata careia nu iti este jena sa spui ca esti nespalata pe cap, casa ta arata ca dupa un razboi, patul este nefacut si frigiderul; pute, dar o inviti cu nerabdare sa va beti cafeaua impreuna. Acea prietenie in care mergeam in frigiderul tau si imi luam singura mancare sau cand toate lucrurile imi pareau asa naturale, nesimtind nevoia sa le analizez pe toate partile si sa vad daca am facut/zis ceva nelalocul lui.

Acum prietenii nu mai sunt asa. Poate m-am schimbat atat de mult eu, poate ei, poate putin fiecare, sau poate imbatraneala asta ne-a prostit si ne-a invatat sa ne punem pe noi pe primul plan. Poate aceasta maturizare este cauza multor tristeti si a multor insingurari.

Oare odata cu spusul adio coca colei, ocheadelor si flirturilor nevinovate, a noptilor pierdute trebuie sa spunem adio si prieteniilor stranse? Sau este doar o problema a mea?!

dupa cum vedeti, azi am avut spor la scris...