Amelie Nothomb

Jan 30, 2009 8:55 PM

Fenomenul Nothomb

Amelie Nothomb este o scriitoare pe cât de citită, pe atât de extravagantă. Nu foloseşte calculatorul, scrie doar de mână, nu are e-mail, nu vrea să-i întâlnească pe jurnalişti şi nici să facă poze. Se autoproclamă “grafomaniacă”, un fel de bulimică a scrisului. E tradusă în patruzeci de limbi, scrie cam trei romane pe an, din care publică doar unul. Scrie în fiecare zi între patru şi opt dimineaţa, cu pixul, pe caiete şcolăreşti, după ce bea jumătate de litru de ceai negru .Aceasta e Amélie Nothomb, scriitoarea belgiană de limbă franceză, cea care are în sânge sensibilitate, un dram de sadism şi umor negru.

„Foamea sunt eu!“

Romanul “ Biografia foamei” a fost tradus în limba română de Claudiu Constantinescu şi publicat la editura Politom în 2006, într-un format de 217 pagini, uşor de citit şi plin de ironie.

Roman-eseu-autobiografie, volumul poate fi citit începând cu orice pagină, de la coadă la cap, sau de la mijloc în sus. Nu că n-ar avea poveste, suită cronologică a evenimentelor sau evoluţie narativă, ci doar că fiecare episod îşi este suficient. Este un elogiu deşănţat al poftei, al aspiratiei către „la grande bouffe“. Scriitoarea exprimă într-un mod atât de “ciudat” foamea fizică, foamea de apă, de zahăr, de spaţiile largi, de cărţi şi filme, foamea viciilor de mai târziu, foamea intelectuală, foamea de iubire, foamea de schimbare şi de inerţie, foamea de frumos şi foamea de urât. Cum toata cartea istoriseşte călătoriile lui Amélie, iată un episod al delirului papilelor trăit în Japonia.

Fascinată de cearşafurile proaspăt întinse la uscat, “pişpirica” se apucă să le muşte şi să le lingă, aşa încât să poată simţi inefabilul gust al detergentului.

“Nu e oare de ajuns să ai în gură nişte ciocolată foarte bună, nu doar ca să crezi în Dumnezeu, ci şi ca să te simţi în prezenţa Lui? Dumnezeu nu este ciocolată, ci întâlnirea dintre ciocolată şi un văl palatin capabil s-o aprecieze.”

Iată doar câteva trimiteri din interiorul unui univers al unei copilării complexe, mereu ameninţată de intruziunea adulţilor.

De ce merită întalnită Amelie? Pentru că descrie într-un mod natural şi plin de umor gusturi şi pasiuni pe care şi noi poate le-am avut, dar pe care nu le recunoaştem cu atâta uşurinţă. Iar pe langă toate acestea, face şi o minuţioasă descriere a lumii nipone, lume în care a trăit pâna la vârsta de 3 ani şi de care a rămas îndrăgostită.